Declanșarea procedurii de faliment pentru o afaceri nu reprezintă, în sine, o faptă infracțională. Răspunderea penală intervine doar atunci când sunt utilizate manevre specifice pentru a frauda creditorii, cum ar fi ascunderea activelor, falsificarea evidențelor contabile sau prezentarea unor datorii care nu există în realitate. În aceste circumstanțe, se poate pune în discuție existența bancrutei frauduloase, o infracțiune care implică sancțiuni juridice specifice.
Conform Codului penal, bancruta frauduloasă este sancționată cu închisoarea între șase luni și cinci ani, prevedând în același timp că și tentativa la această faptă este pedepsită. Analiza juridică indică faptul că aplicarea acestor norme necesită o examinare atentă a conduitei concrete a persoanei implicate și a modul în care aceasta se leagă de starea de insolvență. Nu orice eroare contabilă sau orice dificultate financiară justifică o acuzație de acest tip.
Studiul realizat de Bogdan Bodoros subliniază distincția dintre simpla înstrăinare a activelor în perioada insolvenței și alte acțiuni frauduloase. Autorul susține că actele menționate, precum falsificarea documentelor, pot precede momentul insolvenței, iar consumarea infracțiunii poate avea loc ulterior acestor acțiuni. Această interpretare juridică propusă subliniază complexitatea graniței dintre o acțiune finalizată și o tentativă, influențând direct modul în care este stabilită răspunderea penală.
În dreptul penal, situația unei tentative este nuanțată, deoarece un autor poate duce la capăt acțiunea urmărită fără a produce rezultatul necesar consumării infracțiunii. Un exemplu relevant este cel în care un bun este ascuns, însă debitorul reușește ulterior să obțină o finanțare care previne insolvența. Dacă manevra era aptă să contribuie la producerea insolvenței, se poate discuta despre tentativă, sub rezerva verificării scopului de fraudare a creditorilor.
Repararea prejudiciului sau corectarea documentelor nu anulează automat infracțiunea după ce aceasta a fost consumată, deși aceste măsuri pot influența stabilirea pedepsei. Legea prevede însă anumite condiții de nepedepsire pentru persoanele care renunță voluntar la acțiune sau care reușesc să împiedice consumarea infracțiunii înainte ca fapta să fie descoperită. Diferența majoră între o eroare izolată și o infracțiune constă în conduita concretă și scopul urmărit de administrator.
În cadrul sistemului juridic românesc, reglementarea insolvenței și a fraudelor economice este esențială pentru protecția creditorilor și a stabilității pieței. Procedurile de faliment sunt reglementate strict pentru a separa eșecul comercial inevitabil de acțiunile delictuale intenționate. Această distincție este vitală pentru a asigura un mediu de afaceri previzibil, unde insolvența este tratată ca un fenomen economic, nu ca o pedeapsă penală automată pentru antreprenori.